Peretele era, în întregime, un uriaș insectar. Ordonați în rânduri şi coloane, pe toată suprafața îşi întindeau aripile fluturi, cei mai mari şi mai frumos colorați ce-ar fi putut fi văzuți vreodată. Aripi largi şi puternice, cu doi ochi micuți în partea de jos, corpuri groase şi inelate. Câte-un piron de oţel, înfipt în corpuri, între două inele, țintuindu-le pe cutele satinului sidefiu cu care era peretele îmbrăcat.
Câte-o plăcuţă de alamă gravată cu câte-un nume sub fiecare dintre ei. O, frumusețe, de ce gura ta e mereu atât de amară? De ce e cumplit orice înger? De ce numim monstru orice minune inepuizabilă? Pe plăcile de alamă nu erau înscrise nume de genuri şi specii, ci nume de femei: Corrie, Petra, Gertie, Ans, Joke… şi triumfătoarele trofee cu aripile-ntinse nu erau gingașe lepidoptere, ci oase iliace, prinse pe vertebrele lor, centuri pelviene, largi, generoase, de femei ce fuseseră iubite cu patimă, bazine ce ocrotiseră cândva feţi ghemuiți, visători, cu faţa umbrită de aripile fluturelui matern.
